Matei este genul de copil care nu e pasionat de ce se întâmplă la școală. Pasiunile lui sunt din altă sferă: antreprenoriat, fotbal, cosmos. Și nu e genul care să se motiveze să facă lucruri care nu-i plac, doar pentru că trebuie.
Din acest motiv a trebuit să stau cu ochii pe el în școala generală. Nu, n-am fost umbra lui, n-am pompat meditații, nu i-am făcut ghiozdanul, nu am învățat cu el și alte câte și mai câte fac părinții crezând că fac bine.
Dar am fost cu ochii pe el și, când l-am simțit că alunecă mai rău, i-am atras atenția și l-am pus (mai mult de nevoie decât cu voie) să-și schimbe atitudinea.
A intrat la liceul la care a vrut el, fără să depună eforturi pentru examen. Înainte de liceu am negociat un comportament acceptabil privind programul implicarea, notele, chiulul.
Pot și să exemplific, ca să nu bănuiți nu știu ce pretenții. I-am spus ca la materiile care nu sunt de bacalaureat să aibă minimum media 7 iar la cele de bacalaureat minimum 8, pe bază de învățat, nu doar ce reține din clasă.
Ora de culcare nu mai târziu de 23 (învață după-amiaza și tentația de a pierde nopțile e mare) și un număr de 10 absențe nemotivate ( așa numitul chiul), dar nu se acceptă chiul pe bază de ” am avut test și n-am învățat”. N-ai învățat, îți asumi și iei nota pe care o meriți.
Astfel, semestrul I al clasei a IX-a a avut libertate deplină care s-a soldat cu un traseu veritiginos în jos, muncă ce tinde la minus infiinit și rezultate pe măsură. Asta a dus la o ceartă zdravănă ( nu atât pentru situație cât pentru refuzul categoric de a face efort pentru îmbunătățirea ei), după care la o discuțe calmă și profundă.
Printre altele (nu dau tot din casă că nu-i place), i-am spus cât e de special, câte calități are ( și i le-am enumerat), pe care le-am observat de mic, și că e alegerea lui dacă le va folosi sau nu. Că am observat că e interiorizat și mai degrabă manifestă ce manifestă turma (ceea ce e oarecum firesc la adolescență), dar că e păcat de ce are el special și ține ascuns.
L-am văzut că se uită lung la mine, ca și cum nu înțelegea despre ce vorbesc și l-am întrebat:
– Tu știi că ești special? Că ești unic? Că ai niște calități deosebite, pe care nu toți oamenii le au?
– Nu.
M-a lăsat fără replică. Copilul meu nu știe că are și calități. De aia când îi spun că-l iubesc îmi replică: Păi de ce mă iubești, că ne certăm mereu că x, y și z? Eu nu i-am spus copilului meu câte apreciez la el.
Eu, mama lui. Am presupus că știe. Nu știa.
Uitați-vă la copiii voștri, faceți inventarul calităților pe care le au și spuneți-le.
Nu, nu mă refer la:
Tu ești cea mai deșteaptă din clasă.
Noi avem cea mai mare casă.
Tu ai primit cel mai scump cadou de Crăciun. etc.
Ce le spunem noi copiilor noștri e sfânt pentru ei. Dacă suntem zilnic atenți doar pe ce nu e bine, vor crede despre ei că sunt plini de defecte.
Să ne fie de folos!
